Alienarea orașului

Nimic nu mă recomandă să vorbesc despre orașul meu, în afară de dragostea pe care o am pentru el, situație care se constituie într-un fel de apel la milă, pentru că nu este o iubire împărtășită. Alături de prăbușirea gimnasticii românești, privatizarea frauduloasă sau momentul „Dragă domnule Michael”, și alte vârfuri ale eșecului național, adaug și urbanismul. Ceea ce mă scoate din minți este paternalismul cu care acesta se raportează la cetățeni. Condescendența cu care ne tratează, ca pe niște minori periferici care vor înțelege, în final, binele mai mare, dublată de o atitudine cu damf polițienesc, mai rudimentară decât aplicațiile cu care părinții controlează traseul copiilor prin oraș, pentru ca mai apoi să aibă revelația lipsei de autonomie a acestora, fapt din care decurg crizele ulterioare. Orb la propriul eșec, vizibil în toate orașele țării, se poartă de parcă ar fi un produs de import, venit pe cai mari, recomandat de cine știe ce succes internațional, și ne oferă pilde din registrul: „Băi, țărane, tu știi cum e la Viena?”. Spiritul acestui urbanism se mută din patru în patru ani în trupul unor indivizi care uită că sunt cetățeni la rândul lor, iar atunci când îi părăsește, nu înțeleg ce au greșit, și se consolează spunând: „Nu știe țăranul ce-i șofranul”.

Lăsând la o parte chestiunea care ține de estetica atitudinii, problema constă în iluzia că modernul, așa cum îl experimentăm în marile orașe ale lumii, poate fi importat peste noapte ca formă, lipsit fiind de fondul devenirii sale sau fără măcar efortul adecvării la o realitate în desfășurare. În esență, este vorba despre o înțelegere foarte deficitară a modernului. Pare că este înțeles în termenii industrializării, ai lucrului la bandă, de unde decurge o perspectivă asemănătoare și față de stradă, înțelegând prin aceasta mai mult decât trotuar și carosabil. Modernul ca prevalență a unui bine general obținut prin anularea individului, ca victorie a abstracțiunii asupra realității concrete, este eroarea despre care vorbesc. Individul, cu toate nuanțele lui particulare, fiind definitoriu pentru spiritul unei modernități autentice. Ca să nu mai spun că, în absența individului, nici nu putem vorbi cu adevărat despre modernitate.

Urbanismul modern privilegiază funcționalitatea în detrimentul dimensiunii sociale. Multe planuri urbanistice tratează oamenii mai degrabă ca fluxuri de trafic decât ca ființe sociale complexe. Unitatea de bază a societății nu este indiscernabilă, așa cum este unitatea unui flux de trafic, de pildă. Această pace veșnică pe care ne-o propune orașul modern este o anulare a diversității și a individului. În plus, demersul este iluzoriu, pentru că un oraș nu este, nu poate și nu trebuie să fie un sanatoriu sau o pășune alpină. Toți deplângem zgomotul, locul de parcare, chișocul, aglomerația, dar, în esență, deplângem existența celuilalt în proximitatea noastă. Cu alte cuvinte, deplângem ceea ce face un oraș, oraș. Pe de altă parte, cine ar putea să susțină lupta pentru un loc de parcare? Totuși, atunci când m-am mutat pe o stradă de lângă Foișorul de Foc, jumătate din stradă mi-a promis că îmi taie cauciucurile, unii au și făcut-o, iar alții m-au invitat să-mi parchez mașina unde vreau. Această realitate are implicații cu mult mai adânci decât faptul în sine.

Dilema pe care o propun este: cum putem conviețui altfel decât prin alienare? Dialectica internă a individualităților, fie că vorbim despre cetățeni, comunități sau cartiere, a creat orașe precum Istanbul, Paris sau New York, iar intuiția mă îndeamnă să cred că, în cazul acestor orașe, este vorba despre un anumit spirit care le ține laolaltă și care, în cazul Bucureștiului, dar și al celor mai multe orașe din țară, este o temă care nu a fost suficient discutată sau cel puțin nu de către cei care configurează orașele noastre.